“ Syntagma “

Părintelui care stă în fața mea , îi tremură mâinile .
Nu mult – aproape imperceptibil – milimetri , dar tremură continuu . “ pregătirea “ de mirean mă face să intru în sfera celor “ doi metri “ – culmea – omul nu miroase deloc a alcool . Îi privesc ochii , încercând să descifrez acolo un indiciu , însă ochii săi sunt luminoși , clari-căprui , nu au nici un indiciu de patimă ascunsă .
Nu ca vreuna dintre patimile acestea m-ar tulbura – demult am învățat ca fiecare dintre noi “ și le are pe ale sale “ și ca “ rutina ucide dragostea “ și ca e cumplit să stai prea mult aproape de jertfelnic , dacă nu îți asumi starea de jertfă personală . Nu caut spre mâinile sale cu ispita , ci strict încercând să înțeleg locul .
Părintele observă ca am terminat de pomenit pomelnicele și le preia , oferindu-mi un alt teanc generos . Moment în care , fără să vreau , îi observ pe mâna stângă , între degetul mare și arătător , un tatuaj – o lăbuță de pisică . Fără să vreau – fac ochii mari – există un canon care interzice unui bărbat să devină preot dacă are tatuaj . Dar , pe de altă parte , dacă el are o situație excepțională sau dacă e închis într-o un anumit loc și nu poate ieși , atunci se poate face o derogare de la regulă . Îmi cobor privirea în pomelnice , încercând să recompun nume din caractere slave și grecești , în vreme ce părintele merge mai departe , către cei doi confrați ai mei , schimbându le pomelnice cu un zâmbet deschis .

Un clopoțel se aude undeva în interiorul clădirii , iar câteva minute mai târziu – pași pe scară interioară . Părintele stareț – înalt , masiv , tipul de urs singuratic , voce care impune și barbă care stabilește granițe . Se îmbracă în liniște , cercetându-ne cu o privire care nu vede nimic , în timp ce murmura rugăciuni . La strana , utrenia se apropie de final și ghicești lucrul acesta în paginile răsfoite rapid – oamenii sunt maeștrii , știind să alterneze troparul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de la final cu cel al sfântului zilei . Starețul se îndreaptă către proscomidiar , unde face trei metanii , oftând . Când se îndreaptă, privește cu atenție proscomidia ( perfectă din punctul meu de vedere ) , după care se îndreaptă către părintele care ne primise și îi spune între un glas voit a fi ghiduș:

• părinte , unde ai fost azi noapte ?
  Părintele “ lăbuță de pisică “ face ochii mari și zâmbește , șoptind cuvintele ca un copil ce a fost prins cu o sotie și știe ca nu va fi pedepsit :
• în Syntagma , preacuvioase …
• ai făcut treabă bună acolo ?
• cum va rândui Dumnezeu … încheie părintele , între un oftat …

Părintele acesta ne a primit aseară târziu și data fiind ora , în mod sigur nu avea cum să meargă în Atena și înapoi între un timp atâta de scurt . Așa încât îmi închid mintea , spunându mi ca sunt probabil glume de ale lor și mă uit încă o dată pe sfântul disc – proscomidia era perfectă .
Salt din umeri și așteptăm ca starețul să pomenească – nume , după nume , persoane după persoane care nu știu ca acum cineva se roagă pentru ei .

După care părintele trage dvera , moment în care orice murmur din bisericuța încetează , doar la strana se aude glasul unui citeț : Doamne Iisuse Hristoase …
Privim geamul spatele sfintei mese și așteptăm .

E impropriu să spui ca e liniște .
E un spațiu în care simți fiecare prezența și fiecare nume pe care le ai pomenit , toate îți sunt așezate pe veșminte , pe mâini , pe gânduri – ești singur și nu ești singur și aștepți ca din spațiul interior al proscomidiarului să răsară oamenii – chipurile pomenite , salutându-se te familiar și spunându-ți “ cum mai sunt “ …

Este ora 6 și 15 , suntem în Athos și în curând trebuie să răsară soarele iar noi avem dreptul să începem Sfânta Liturghie .

“ Fiecare își are luptele sale “ îți spui , ascultând i pe tovarășii de călătorie .

Unul dintre ei este complicat – hirotonit , ajunge în punctul în care se întreabă de ce să meargă mai departe . Luptele vin de la oamenii care ar trebui să îl ajute . Paradoxul este ca luptă bine și frumos , mulți îl apreciază . Doar ca atunci când cel care citește alături nu citește bine , ajungi să te întrebi de ce să mai continui – nu e oare mai ușor să fugi , să fii singur într-o parohie bătrână ?

Celălalt este și mai complicat- tot drumul l a petrecut vorbind și frământând în mână un telefon . I am reținut telefonul pentru ca este un model vechi vechi , pe care mi l am dorit ( rușine să mi fie ) undeva în viața asta – un Nokia seria E ce glisează lateral . Omul vorbește continuu oricărui dispus să îl asculte și detaliază , detaliază . La un moment dat , glisează telefonul și regret instant ca m am uitat – chipul unei femei brunete , care se uita la noi de deasupra ramei ochelarilor . Întorc fața către geamul mașinii și încerc să aprob fără să mai aud nimic .

Sfânta Liturghie se termină .

Iar după ce strângem tot , părintele “ lăbuță de pisică “ , se întoarce în obscurul singuratic al Altarului către primul confrate și îi spune , într-o o dicție perfectă :

• Oamenii sunt asemenea timpurilor .
  Preoții sunt asemenea oamenilor și timpurilor în care slujesc .
  Nu vă cere Dumnezeu de la tine sfințenia sau absolutul .
  Dumnezeu înțelege .

După care se îndreaptă către al doilea slujitor , îl atinge pe umărul stâng , a durere și pleacă , lăsându-ne singuri .

Plecăm din Ouranopolis seara , planul fiind să ajungem în țara cat mai devreme .

Șoferul spune ca trebuie să facem un ocol – are de dat un pachet unui român din Atena .
Ne lasă undeva în centru , iar noi , în haine civile , începem să mergem într-o lume pestriță , plină de veselie și cântec .
Ajungem într un spațiu pe care l aș putea numi “ piața “ – imensă , înzorzonată în muzică , dans , tineri .

Omul de lângă mine se blochează în pas , privind o femeie cu părul lung care vinde flori și dansează și care ne privește descumpănită pe deasupra ramei ochelarilor .

“ ceilalți “ doi ne retragem la un “ gyros “ încercând să uităm tot în alegerea importantă dintre “ cu de toate “ sau “ doar cu … “

Omul care ne pregătește mâncare este volubil , face glume într o romano-greaca de bazar , ne cere suma corectă și la plecare ne salută cu “ Doamne ajută ! “
Îi pun banii în palmă și în momentul în care se întoarce , văd , fără să vreau , o lăbuță de pisică tatuată pe mâna stângă .
Mă întorc să îmi chem tovarășul , moment în care cineva strigă și o mare de omeni începe să danseze la unison , rupându-ne unii de alții .
Naufragiez la o margine de zid , mirându-se ne ca suntem toți trei , moment în care primul dintre noi scoate telefonul și îi spune șoferului :

• Da , suntem în piață , în Syntagma , te așteptăm , dar trebuie să ocolești , ca e nebunie …

Undeva în Bulgaria , între o zonă accidentată , oprim câteva minute .
Îl văd cu coada ochiului pe al doilea cum ia telefonul și îl izbește de un stei de piatră , aruncându l în adânc .

Mă urc înapoi în microbuz și mă gândesc la cuvinte :
Dumnezeu înțelege …
Dumnezeu înțelege …
Dumnezeu înțelege …