Biblioteca

Privești vitrina , minunându-te de literele meșteșugit întoarse în ele însele . Citești cuvântul , silabisindu l o dată și încă o dată , până când îl cuprinde un creier obosit : “ Biblioteca “ . Odată cu venirea târgului de Crăciun , au apărut felurite barăci , înghesuite , după puterea financiară a stăpânului , mai aproape sau departe de centrul orașului . Dar e prima dată când vezi una pe care scrie “ Bibliotecă “ și te miră lucrul acesta – în mod sigur , în căutare de duhuri culinare cat mai rafinate și licori autentic distilate , oamenii nu mai au timp de citit .

Împingi ușa , care te anunță printr un clopoțel atârnat în spate .
În fața , un tip îmbrăcat jerpelit , cu o carte îmbrăcată intr o legătură neagră , te ignoră total .

Te uiți în stânga și în dreapta – rafturi și rafturi , goale .

Tușești , încercând să provoci o reacție .

Omul își ridică privirea , deloc curios , indicând în cel mai clar mod ca îl deranjezi cu prezența .
-Vă pot ajuta cu ceva ?
-Aș dori o carte …
-Înțeleg ! Despre ce să fie ?
-Păi să fie ceva să uit de frig …
-Sigur , avem , cum să nu avem … uitați , îmi spune , indicând o masă așezată lângă geam – puteți începe să scrieți acum …

Mă uit la masa pe care era aseazata un stilou și o grămadă de coli A4 .

Deja era prea ciudată discuția , prea ciudat dialogul , mi se luase de superioritatea omului din fața mea , așa încât îi replic , știind ca nu are răspuns la un text pe care nu l știe :

-“ Banditule , faci muhaia de mine ? “

Omul își ridică privirea , acum cu adevărat , ca și cum ar fi prima dată când mă vede . Își închide cartea , o lasă pe măsuța și deschide un sertar de jos , de unde scoate o carte pe care o recunosc ușor – aceeași pe care am citit o , același tipar . Omul aseaza cartea cu fața în sus și mângâie titlul “ Jurnalul Fericirii “ , ca și cum s ar înțelege cu fiecare dintr e litere . Bate cu unghiile degetelor de câteva ori pe volum , dand impresia ca atunci îl citește …

-Da , îmi aduc aminte , sigur ca îmi aduc aminte când l a scris , chiar semeni cu autorul – la ochelari , așa , puțin dintr o parte…
Înghit în sec și mă hotărăsc să accept cuvântul , văzând în el o plată corectă pentru adresarea mea inițială .

-Caut o carte , încerc să reiau o linie de gând …
-Avem , cum să nu , avem … despre ce să fie ?

Mă hotărăsc să l pun la încercare , de data asta la modul serios :
-“ Dacă vei veni și îmi vei citi , voi învăța să am încredere în tine și încet , încet , te voi lăsa să te apropii de mine …”

-Da , sigur , avem , cum să nu avem noi , spune omul și așezând “ Jurnalul Fericirii “ undeva în partea dreaptă a mesei , desface același sertar de jos , de unde scoate o altă carte – “ Micul Prinț “ .
Bate cu degetele pe coperta , ascultând sunetele ce reverberează, dând senzația ca acum citește cartea , după care continuă :
“ cartea e frumoasă , dar un om care a citit o înaintea dumneavoastră a uitat un lucru în ea“ , îmi spune , după care o deschide și scoate din interior , de la jumătate , o acadea albastră , asezata ca semn de carte .

-Și totuși – chiar nu aveți o carte să o pot împrumuta ?

-Fiecare om are dreptul să scrie o carte . Mulți scriu și ni le încredințează . E adevărat ca nu vor fi citite de nimeni , dar în mod sigur nu vor dispărea , nu vor muri . Oamenii își imaginează ca nu se salvează decât momentele în care sunt sobru-serioși , dar adevărul este ca îi ținem pe ceilalți doar pentru momentele în care ne au făcut să zâmbim .
Uite – să facem un exercițiu : spuneți mi o glumă !

-Nu știu glume !
-Știu .
Spuneți-mi una !

-Un cățel aleargă un elefant…
( omul face ochii mari la mine )

-Care e gluma ?
-Când obosește , cățelul spune : și mi am promis să nu mai amestec vinul cu cola …

Moment în care începem amândoi să radem , cu lacrimi …

-Uitați , mai avem puțin timp până închidem .Stati jos și începeți să scrieți . De regulă , fiecare om primește o acadea albastră – cel care a scris înaintea dumneavoastră și a uitat plata , așa încât aveți dreptul la două asemenea bucurii …

Simt frigul , de data asta mult mai rău – sunt în catedrala mitropolitană din Sibiu , între cele două rânduri de uși de la intrare . Nu știu când am ajuns aici , când am plecat de la “ Biblioteca “ , dar e un curent cumplit . Îmi aduc aminte de ce sunt aici – va fi concertul de colinde al Facultății .

În dreapta mea e Dragoș , care mă privește întrebător – știu ca simte curentul și frigul dintre uși mult mai rău decât mine – nu are decât o cămașă și o părere de geaca de fâș , mă privește și îi citesc pe buze : Mari , plecăm ?

Concertul încă nu a început – am refuzat să merg sus la cafast pentru a cânta alături de ceilalți – “ psaltica “ nu tolerează “ cunțana “ – nici măcar atunci când e cantată cu mândrie . Plus ca dogmatica de zece nu tolerează decât muzica de 4 – 5 . Plus ca acolo – “ sus “ toți sunt drepți , corect pătrunși de importanța propriei persoane și a momentului și a locului .

Din stânga , un șuier ajunge până la mine : “ Ba , da și Dumnezeul ăsta al vostru , nu putea să ne facă și El câini – măcar nu ne mai era atât de frig …”
Omul zâmbește printre dinți – l am “ agățat “ în catacombe și de atunci , nu se desprinde de noi . Pentru el , Dumnezeu e al “ nostru “ – tatăl său e preot , chiar protopop undeva lângă Sibiu , iar el e ateu declarat , lucru ce nu l împiedica să plângă când îi spui ca Dumnezeu îl iubește și ca e om bun .

În fața noastră – una dintre fetele din “ catacombe “ .

Dragoș o privește cum stă dreapta – stană de piatră , ascultă slujba și așteaptă colindele și atunci așteaptă cu stoicism – știe ca nu putem pleca decât atunci când zice ea .

Părintele își drege vocea undeva , sus în cerul bisericii .

Oamenii au terminat lucrarea .

Acum nu mai au loc decât îngerii care cântă colindele .

Dragoș se întoarce speriat și îi citesc în ochi : haide să i lăsăm , noi nu avem ce căuta aici , mai am eu niște bani pitiți și poate cumpărăm o sticlă , noi nu suntem la masă cu ei , pe noi nu ne cunoaște Dumnezeu , Mari , hai să plecăm …

Îmi pun mâna în buzunarul de la piept – verificând a zecea oară – am acolo două acadele albastre , iar asta mă face să zâmbesc și să pot respira …